Dinu Weblog

Piele, nasturi, hartie, sfoara. Trezit dimineata devreme, se spala pe fata, se rade cu briciul mostenit de la raposatul sau tata, generalul-major, se sterge pe fata cu un prosop impecabil, asezat la centimetru pe cuier de nevasta lui iubitoare. Apoi foloseste acelasi after-shave ca si acum zece ani, “London” de la Paul Smith, facand aceleasi grimase la contactul alcoolului cun porii raniti ai pielii; oricum, senzatia de arsura va dura cateva secunde si apoi totul va reveni la normal. Imbraca maieul alb, calcat, camasa maron cu butoniere, pantalonii kaki, apoi isi leaga centura din piele si sacoul croit special pe masura lui la cel mai bun croitor pentru barbati din oras. Ultima actiune este pieptanatul parului sur si tratarea cu briantina. In cele din urma se priveste cu grije de sus pana jos sa vada daca totul este in regula, apoi mai trage putin de maneci si arangeaza cei patru nasturei de la capatul lor. Ia cheile casei, portofelul de aceeasi culoare cu cea a curelei si iese increzator din casa. In fata lui se pleaca toti cetatenii, copacii, florile de la ferestre, stalpii de curent electric, pasarile si intreg-intreg orasul.

Piele, sfoara, hartie. Cele trei fete au crescut deja si a sosit vremea pentru insuratoare. In intreaga Rusie circula zvonuri despre cele trei domnite si despre competitia ce va fi data in scopul maritisului. Tzarul a anuntat oficial ca intr-o luna se va organiza marele turnir al cavalerior ce doresc sa-i peteasca fiicele iar cei dornici sa se inscrie trebuie sa fie constienti ca nu doar curajul si indemanarea sunt necesare pentru izbanda.

A trecut timpul si ziua cea mult asteptata a sosit, cu surle si trambite, cobze si mult auditoriu. In capul arenei, intr-un jilt din lemn proaspat lacuit, afundat intre perne de tafta cu ciucuri de matase, intr-un caftan verde cu cingatoare purpurie si cusma pufoasa de hermina asteapta nerabdator sa dea semnalul de incepere. Cele trei domnite stau la stanga lui imbrobodite in blanuri si bijuterii, emotionate si imbujorate, servind destul de des o ceasca de ceai dintr-un samovar de argint…

Piele, hartie, calc, sfoara. Se spune ca pentru fiecare templu construit trebuie sacrificat cate un miriapod. Cu cat mai multe trepte urca in inaltimea templului, cu atat mai multe picioare trebuie sa aibe insecta sacrificata. Cica astfel spiritul templului isi va potoli setea de picioare rupte si nu vor fi victime ale scarilor. Poate pare ciudata aceasta legenda, dar eu fiind prevazator am legat cele patru omizi in semn de ofranda pentru cartea cu cele 98 de pagini, sa fiu sigur ca nu se va produce nici un incident in timp ce este rasfoita.

Piele, hartie, sfoara. Intr-o pestera in fundul lumii zace o creatura mica, paroasa si urat mirositoare. De timp “nenumarat” se straduie sa tina aprinsa flacaruia mica si firava de la varful unei retorte cu care isi lumineaza universul din fata ochilor. Culege bob cu bob idei noi si le indeasa in flacaruie sa mai palpaie cateva clipe apoi isi mai imagineaza o lume diferita de cea anterioara, culege inca un “rod” al ei, alimenteaza para galbuie ce abea-abea se chinuie sa razabeasca in intunericul cavernei si reia interminabilul sir de la capat.  Visul cel mai aprig al acestei creaturi este sa gaseasca o idee atat de geniala incat sa intarate focul acesta nesatul incat sa-l faca sa explodeze mare, imens si nemarginit prin toata pestera, sa-l arda si sa-l orbeasca cu atata lumina. Iar daca apoi va muri,  macar va sti ca l-a ars pana la capat.